În acea dimineaţă, în care o uram mai mult ca oricând, mama împlinise treizeci şi nouă de ani. Era mică şi grasă, proastă şi urâtă. Era cea mai inutilă mamă din câte au existat vreodată. O priveam de la geam cum stă la poarta şcolii ca o cerşetoare. Aş fi ucis-o cu jumătate de gând. Pe lângă mine, tăcuţi şi speriaţi, treceau părinţii. O adunătură tristă de perle false şi cravate ieftine, venită să-şi colecteze copiii nereuşiţi, ascunşi de ochii lumii. Cel puţin ei făcuseră un efort ca să urce. Mamei îi era în cot de mine şi de faptul că absolvisem totuşi o şcoală.
(Tatiana Țîbuleac, Vara în care mama a avut ochii verzi, Chișinău, Cartier, 2016)
[Quella mattina in cui la odiavo più che mai, mia madre aveva compiuto trentanove anni. Era piccola e grassa, stupida e brutta. Era la madre più inutile che fosse mai esistita. La guardavo dalla finestra mentre se ne stava al cancello della scuola come una mendicante. L’avrei uccisa senza pensarci due volte. Muti e spauriti, gli altri genitori mi passavano accanto. Un triste cumulo di perle finte e cravatte da due soldi che veniva a prendere da scuola i figli falliti lontano dagli occhi della gente. Almeno loro avevano fatto lo sforzo di venire su. Mia madre se ne sbatteva di me e del fatto che, nonostante tutto, avessi finito la scuola.
(Tatiana Țîbuleac, L’estate in cui mia madre ebbe gli occhi verdi, trad. it. di Ileana M. Pop, Rovereto, Keller, 2023)]
