Mă întorceam spre casă umbrit de presimțiri anxioase. Sunetul pașilor mei pe caldarâm răspundea ritmat și laconic miilor de glasuri pe care le dezlănțuiau în văzduh clopotele nenumăratelor biserici vechi, rămase din vremuri de măreție și de risipă. întotdeauna spre amurgit, când întunericul venea cu mareea lui monotonă, invadând orașul, clopotele își începeau deconcertanta lor melopee, prelungită uneori ceasuri în șir, potolindu-se abia târziu, la răsăritul stelelor, sau, în serile colindate de vântul pustiu și tiranic al țărmului, îndeosebi toamna și iarna, contopindu-se imperceptibil cu izbucnirea rafalelor și cu vuietul posomorât al valurilor izbite în cheiul de piatră.
(A. E. Baconsky, Biserica neagră, 1971)
[Tornavo verso casa, incupito da inquietanti presentimenti. Il suono dei miei passi sull’acciottolato rispondeva ritmico e laconico alle migliaia di voci scatenate nell’aria dalle campane delle nostre innumerevoli chiese antiche, vestigia di tempi di grandezza e di sperpero. Le campane cominciavano sempre la loro sconcertante melopea verso il crepuscolo, quando il buio inondava con la sua monotona marea la città, e a volte continuavano a suonare per ore, placandosi soltanto dopo il sorgere delle stelle o, nelle sere attraversate dal vento desolato e tirannico della riva, specie in autunno e in inverno, fondendosi impercettibilmente con le raffiche improvvise e col rumore triste delle onde che si infrangevano sul molo di pietra.
(A. E. Baconsky, La chiesa nera, trad. it. di Cristiana Francone, Milano, Anfora, 2009)]
